Evoluția mea a fost una greoaie și în hopuri. Dumnezeu a vrut ca eu să cunosc multe dintre meandrele vieții. Multe mi s-au întâmplat direct și le-am preluat frontal, pentru că nu știam nici cum să mă apăr, nici cum să gestionez un impact.

Nu știam de ce mama nu mă înțelege așa cum mă înțelegeam eu; nu știam de ce cu tata nu aveam practic nicio relație și nu mă dumirisem chiar deloc de ce nu-l vedea în mine decât pe școlarul Bogdan, nu și pe băiatul, viitorul adult, viitorul tată; nu găsisem nicio soluție să pot să-mi egalez sora care era excepțională la școală și pentru asta ajunsesem să nu-mi placă școala deloc, iar rezultatele erau pe măsură… Mai târziu, dar totuși prea devreme, m-am confruntat cu slăbiciunea prietenilor mei, cu trădarea, în concepția mea de atunci. Am înțeles repede că ”interesul poartă fesul” nu e doar o vorbă și că  prieteniile adevărate sunt rarisime. La fel de repede am aflat că iubirea nu este necondiționată așa cum crezusem. Am aflat că mai presus de ea pot fi chiar lucruri mici, neimportante, efemere… Am aflat că singurătatea este o lege și că este o alegere totodată. Și… uite așa, m-am făcut mare și din pasiunea mea în a mă explora pe mine, tristețile, frustrările și neîmplinirile mele, am constatat că devenisem destul de bun în a înțelege și ceea ce se întâmplă și cu cei din jur, cu prietenii și neprietenii mei. Așa am început să învăț despre oameni, despre manifestările lor, despre emoțiile lor, mai târziu despre bolile lor, dar și despre momentele lor de glorie și despre ingredientele ce au stat la baza acestora.

Contrar așteptărilor părinților mei și chiar ale mele, am făcut două facultăți și, prin grația divină, am ajuns pe un drum pe care mă simt împlinit. Așa cum spuneam, nu am ajuns ușor aici dar cred că toată strădania și suferința mea au avut un rol extrem de important în evoluția mea. Încet, încet, la început în genunchi, mai târziu cu spatele mai drept, am învățat că viața mea, tot ce venea către mine și mă afecta zilnic, era de fapt oglinda mea. Am înțeles așadar, că starea mea emoțională, confortul meu interior atât de zdruncinat, lipsa mea de fundament emoțional, nășteau în mine o vibrație conform căreia providența îmi trimitea în schimb evenimente și oameni pe măsură.

Am experimentat apoi pe mine diverse tehnici și strategii care au început să funcționeze. Mai târziu am observat că ele funcționează și la cei cu care îmi intersectam adeseori viața. Simțindu-mă purtat de un val extraordinar al evoluției personale, am conștientizat cât de des Dumnezeu a adus oameni deosebiți în viața mea, oameni de la care am învățat și încă mai învăț. Printre ei se află desigur și Maestrul meu chinez care m-a găsit într-o văgăună a personalității mele precare și mi-a arătat cât de multe daruri presărase Dumnezeu de fapt în mine, cât de multe motive aveam să reușesc… Și așa a fost!

Astăzi sunt pe un drum extraordinar. Este drumul fără țintă, este drumul pe care simți că evoluezi, indiferent cât de aproape sau de departe este destinația. Trăiesc fiecare zi cu bucurie și mă simt împlinit. Sigur că mai am de dus niște lupte, pe ici, pe colo, dar mai mult ca niciodată, mă simt pe drumul meu. Azi sunt terapeutul care visam să fiu în copilărie. Deja sunt mii de oameni care au venit către mine și mulți au plecat echilibrați, iar asta mă face fericit și îmi întărește credința că, dacă eu am reușit, dacă atâția alții au reușit alături de mine, atunci fiecare poate s-o facă, chiar și tu.

Trebuie făcută doar puțină ordine în interior, pentru a lăsa ceea ce este frumos din exterior să vină către noi, împlinindu-ne astfel viața! Și pentru această lege simplă a vieții frumoase îi mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor celor care, cu știință sau nu, m-au ajutat s-o descopăr!